Fâşia de linişte pe care am descoperit-o
în absenţa ta
nu are nici început şi nici sfârşit.
E compusă din cristale de lacrimi,
frânturi de trecut albastru,
clipe albe de uitare
şi secunde dilatate de culori.
Minutul de tăcere pe care am învăţat
să-l urăsc
în prezenţa ta
se pierde silenţios în mare,
în marea pe care niciodată nu am atins-o,
pe care nu am sărutat-o până azi,
pe care nu ştiu să o uit.
Incă nu-mi amintesc ce culoare au ochii tăi,
dar ştiu că senzaţia de dor nu se stinge,
oricât de multă apa ar trece peste pietrele tale,
oricât de mult foc ar arde cenuşa din spatele privirii tale,
oricât de mult ţi-ar risipi vântul
umbra.
Aminteşte-ti de mine....